Omnia sunt communia
Main Menu
Copyleft pentru copii
de Wu Ming 1
“Dar, daca toata lumea poate sa va copieze cartile si sa nu vi le mai cumpere, cum faceti ca sa va cistigati existenta?” Oamenii ne pun des intrebarea asta, si adauga de cele mai multe ori: “Dar copyright-ul este necesar, trebuie ca autorii sa fie protejati!”
Aceste pareri arata cit de mult este dezinformat publicul de catre cultura dominanta (fondata pe principiul proprietatii) si industria divertismentului. In materie de drept de autor si de proprietate intelectuala, in mass-media si in rindul opiniei publice domneste o confuzie totala. Numai fraudatorii si parazitii de tot felul au interesul sa-i faca pe oameni sa creada ca “copyright” si “drept de autor” inseamna acelasi lucru, sau ca “dreptul de autor” se opune “pirateriei". Realitatea e cu totul alta.
Emblema Wu MingCartile colectivului Wu Ming sint publicate cu urmatoarea mentiune: “Reproducerea, integrala sau partiala, a operei si difuzarea ei pe cale electronica sint autorizate pentru folosul privat al cititorului si pentru scopuri necomerciale". Aceasta mentiune se bazeaza pe principiul “copyleft-ului", concept inventat in anii ‘80 de catre Miscarea pentru software gratuit initiata de Richard Stallman, si care se aplica in prezent in numeroase sectoare ale comunicatiilor si creatiei.
Un exemplar piratat = mai multe exemplare vindute
Copyleft este o filozofie care se traduce prin mai multe tipuri de licente comerciale, dintre care prima a fost GNU Public Licence (GPL) a software-ului gratuit. Ea s-a nascut exact din dorinta de a proteja conceptul de Open Source si de a impiedica pe oricine (este vorba in primul rind de corporatia Microsoft, chiar daca ea nu este mentionata) sa isi insuseasca rezultatele muncii comunitatilor independente de utilizatori si de programatori si de a o transforma in proprietatea sa privata. Daca un program Open Source era pur si simplu pus la dispozitia publicului, mai devreme sau mai tirziu sacalii industriali ar fi pus gheara pe el. Solutia a fost reorientarea conceptului de copyright cu 180 de grade pentru a-l transforma dintr-un obstacol in calea libertatii de reproducere in garantia suprema a acestei libertati.
Mai exact: daca eu detin un copyleft asupra unei opere, asta inseamna ca eu sint proprietarul si profit de puterea pe care mi-o confera acest statut pentru a va spune ca puteti face ce vreti cu opera mea: puteti s-o copiati, s-o difuzati, s-o modificati, dar nu puteti sa impiedicati pe altcineva sa faca acelasi lucru, adica nu puteti sa va insusiti aceasta opera si sa-i impiedicati libera circulatie.
Concret, un cetatean X, care nu are mijloace de a-si cumpara o carte scoasa de Wu Ming sau caruia nu-i place sa cumpere cu ochii inchisi, poate foarte simplu sa o fotocopieze sau sa o scaneze sau, si mai simplu, sa o descarce gratuit de pe site-ul nostru www.wumingfoundation.com. Aceasta reproducere nu este efectuata in scop lucrativ, prin urmare sintem de acord cu ea. Dimpotriva, daca un editor strain vrea sa traduca cartea si sa o comercializeze la el in tara, sau daca un producator de cinema vrea sa o transforme intr-un film, atunci folosirea ei are un scop lucrativ (vizeaza obtinerea unui profit); deci, acesti domni vor trebui sa plateasca (pentru ca e normal sa obtinem si nou profit din moment ce noi am scris cartea).
Dar sa revenim la chestiunea initiala: prin faptul ca permitem reproducerea libera a operelor noastre, nu pierdem bani? Raspunsul e un “nu” categoric. Un numar din ce in ce mai mare de experiente editoriale arata ca expresia “un exemplar piratat = un exemplar nevindut” nu are nimic logic in ea. Ce argument mai bun am putea aduce decit faptul ca romanul nostru Q, care de trei ani este disponibil gratuit pe internet, a ajuns acum la a douasprezecea editie si a depasit 200.000 de exemplare vindute? De fapt, in domeniul editorial, cu cit o opera circula mai mult, cu atit ea se vinde mai bine.
Ajunge sa explicam ce se intimpla cu cartile noastre: un utilizator X se conecteaza pe site-ul nostru si descarca, spre exemplu, romanul nostru 54; sa zicem ca face asta de la serviciu sau de la facultate, astfel incit nu cheltuie nici un ban; citeste romanul si il apreciaza; il apreciaza atit de mult incit decide sa-l ofere cadou cuiva, insa, evident, nu e prea elegant sa faci cadou un maldar de foi A4! Va merge deci sa cumpere romanul de la librarie. Rezultatul? Un exemplar “piratat” = un exemplar vindut. Exista oameni care au descarcat romanul nostru de pe net si, dupa ce l-au citit, l-au oferit chiar altor sase-sapte persoane. Asadar, un exemplar “piratat” = mai multe exemplare vindute. Si chiar daca unii nu vor face cartea cadou, pentru ca le fluiera vintul prin buzunare, vor vorbi despre ea in cercul lor de prieteni si mai devreme sau mai tirziu cineva o va cumpara sau va parcurge procesul descris mai sus (descarca - citeste - cumpara - ofera cadou). Cit despre cei carora nu le-a placut cartea, macar au multumirea ca n-au cheltuit nici un ban pe ea.
De asemenea, ca in cazul freeware-ului si sistemului Open Source, se poate impaca cerinta corectei retribuiri a muncii unui autor - sau in general a celui care lucreaza in domeniul cunoasterii - si asigurarea posibilitatii de a reproduce opera (adica asigurarea folosirii ei sociale). Astfel, are prioritate dreptul de autor in dauna copyright-ului, chiar daca asta nu le va conveni celor care cred ca acesti doi termeni sint identici.
Daca majoritatea editorilor nu sint constienti inca de aceasta realitate si ramin conservatori in materie de copyright, aceasta se intimpla din ratiuni mai mult ideologice decit comerciale; dar se pare ca nu peste mult timp isi vor da si ei seama de cum sta treaba. Editurile nu sint amenintate cu disparitia, precum industria fonografica (casele de discuri): fundamentele lor sint diferite, ca si suporturile, circuitele si modurile lor de exploatare. Si, mai ales, editurile inca nu au luat-o razna, n-au reactionat prin razii in masa, denunturi si procese in fata marii revolutii tehnologice care “democratizeaza” accesul la mijloacele de reproducere. Acum citiva ani, numai studiourile de inregistrari dispuneau de un inscriptor de CD-uri: astazi, avem cite unul la noi acasa, atasat la calculator, fara a mai vorbi de sistemele peer-to-peer etc. Este o schimbare ireversibila care arunca in desuetudine toata legislatia asupra proprietatii intelectuale.
Cind copyright-ul a fost creat, acum trei secole, era imposibil sa obtii “un exemplar privat” sau o “reproducere in scop necomercial” pentru ca numai editorii aveau acces la materialul tipografic. Toti ceilalti trebuiau sa aiba un motiv: daca nu puteau cumpara o carte, trebuiau sa renunte. Copyright-ul nu era considerat antisocial, era arma unui intreprinzator impotriva altui intreprinzator si nu arma unui intreprinzator impotriva publicului. Astazi, situatia s-a schimbat radical: publicul nu mai are nevoie de un motiv, el are acces la toate mijloacele (calculator, copiator etc.) iar copyright-ul nu mai este decit o arma care trage in multime.