Triunghiul negru Violenţǎ, propagandǎ şi deportǎri. Un manifest al scriitorilor şi al artiştilor împotriva violenţei faţǎ de rromi, români şi femei Istoria recentǎ a acestei ţǎri1 reprezintǎ o succesiune de semnale de alarmǎ din ce în ce mai actuale şi mai puternice. Semnalele sunǎ ca nişte lovituri de ciocan, cuvintele demagogilor provoacǎ adevǎrate incendii, o naţiune cu nervii încordaţi la maximum rǎspunde la orice stimul, creând ”stǎri de urgenţǎ” şi aratând cu degetul asupra ţapilor ispǎşitori. O femeie a fost agresatǎ şi ucisǎ la Roma. Criminalul este în mod sigur un bǎrbat, poate un român. Româncǎ este şi acea femeie care, culcându-se în mijlocul drumului pentru a opri un autobuz care nu dădea semne că vrea să oprească, a încercat să salveze acea viaţǎ. Crima odioasǎ zguduie Italia, gestul de altruism este dat la o parte. În ziua precedentǎ, tot la Roma, o româncǎ fusese agresatǎ şi adusǎ în pragul morţii de un bǎrbat. Douǎ victime cu demnitate egalǎ? Nu: despre cea de-a doua nu se ştie nimic, în ziare nu se publicǎ nimic; despre prima trebuie sǎ se ştie cǎ era italiancǎ şi cǎ acel criminal nu este un bǎrbat oarecare, ci un român sau un rrom. Trei zile mai târziu, tot la Roma, huligani cu cagule atacǎ, folosind bare de fier şi cuţite, câţiva români la ieşirea dintr-un supermarket, rǎnindu-i pe patru dintre ei. Nici un ziarist nu vine la patul acestor rǎniţi, care rǎmân fǎrǎ nume, fǎrǎ poveste, fǎrǎ asistenţă umanitară. Despre starea lor nu se mai ştie nimic. În jurul acestor evenimente se dezlǎnţuie o halucinantă incriminare în masǎ. Dacă unul este vinovat, sunt vinovaţi toţi. Forţele de ordine evacueazǎ barǎcile în care locuia criminalul. Douǎ sute de persoane, printre care femei şi copii sunt aruncate în stradǎ. Ce urmeazǎ? Ura şi suspiciunea alimenteazǎ generalizǎrile: toţi românii sunt rromi, toţi rromii sunt hoţi şi criminali, toţi hoţii şi criminalii trebuie expulzaţi din Italia. Politici vechi şi noi, de dreapta şi de stânga, se iau la întrecere, care sǎ strige mai tare, denunţând starea de urgenţǎ. Stare de urgenţǎ care, parcurgându-se datele conţinute de Raportul asupra Delincvenţei (1993-2006), nu existǎ: crimele şi infracţiunile sunt la cotele cele mai scǎzute din ultimii douazeci de ani, în timp ce numǎrul delictelor comise între pereţii caselor sau al celor pasionale se aflǎ într-o creştere considerabilǎ. Raportul Eures-Ansa din anul 2005 “Omorul cu premeditare în Italia” şi studiul întreprins de Istat 2007 afirmǎ cǎ o crimǎ din patru se petrece în interiorul casei; în şapte din zece cazuri, victima este femeie; mai mult de o treime dintre femeile cu vârste cuprinse între 16 şi 70 de ani au fost supuse în cursul vieţii la violenţǎ fizicǎ sau sexualǎ, iar cel vinovat de agresiune fizicǎ sau de viol este, în şapte din zece cazuri, soţul sau partenerul de viaţǎ: familia ucide mai mult decât mafia, strǎzile prezintǎ un risc de viol mai scǎzut decât dormitoarele. În vara anului 2006, când Hina, o pachistanezǎ în vârstǎ de douǎzeci de ani, a fost mǎcelǎritǎ de tatǎ şi de rude, oamenii politici şi mass-media s-au angajat sǎ facǎ o paralelǎ între culturi. Afirmau cǎ cea occidentalǎ, şi în special cultura italianǎ, avusese o evoluţie fericitǎ în ceea ce priveşte drepturile femeilor. Fals: violenţa împotriva femeilor nu este o moştenire inumanǎ a altor culturi, ci creşte şi înfloreşte în cultura noastrǎ pe zi ce trece, prin construirea şi rǎspândirea unui model feminin care privilegiazǎ aspectul fizic şi disponibilitatea sexualǎ, pe care le prezintă drept o mare realizare. Din contrǎ, dupǎ cum demonstreazǎ raportul foarte recent al World Economic Forum asupra Gender Gap-ului2, în domeniului acordǎrii de egalitate femeii pe piaţa muncii, în domeniul sǎnǎtǎţii, al speranţei de viaţǎ, al influenţei politice a femeii, Italia s-a clasat pe poziţia a 84-a.Ultima din Uniunea Europeanǎ. România se aflǎ pe locul al 47-lea. Dacǎ acestea sunt datele problemei, ce se întâmplǎ de fapt? Se întâmplǎ cǎ este mai uşor sǎ se fluture o sperietoare de ciori colective (azi românii, ieri musulmanii, mai înainte albanezii) în loc sǎ fie tratate cauzele reale ale panicii şi ale lipsei de siguranţă socială, cauzate de procesul de globalizare. Se întâmplǎ cǎ este mai uşor, dând roade mai rapide şi mai bune în acceptanţa internǎ, dacă sunt lansate acuzaţii şi dacă se cer expulzǎri, decât dacă se aplică directivele europene (cum ar fi Directiva 43/2000) cu privire la asistenţa sanitarǎ, la munca şi gǎzduirea imigranţilor; şi este mai uşor sǎ se trimitǎ buldozerele pentru a-i lipsi pe imigranţi de casele lor mizere, decât sǎ fie controlate locurile de muncǎ şi să fie combătută astfel munca la negru. Fapt este cǎ, dincolo de faţada ecuaţiei români - delincvenţǎ se ascunde exploatarea durǎ a poporului român. Exploatarea se petrece pe şantiere, unde zilnic un muncitor român cade victima unui accident de muncǎ fatal. Exploatarea se petrece pe strǎzi, unde trei mii de romance sunt obligate sǎ se prostitueze, dintre care jumǎtate sunt minore, fiind oferite de proxenetismul organizat unor clienţi cât se poate de italieni. (În fiecare an nouă milioane de italieni cumpǎrǎ un contact sexual de la sclave strǎine, aceasta fiind o formǎ de violenţǎ sexualǎ care se petrece sub ochii tuturor, dar puţini sunt aceia care vor sǎ vadǎ.) Exploatarea se petrece şi în România, unde antreprenorii italieni, dupǎ ce “s-au mutat” şi au provocat şomaj în Italia, plǎtesc salarii de mizerie angajaţilor români. Fapt este cǎ mulţi miniştri, primari şi histrioni deveniţi conducǎtori ai poporului se joacǎ de-a ucenicii vrǎjitori pentru câteva sferturi de oră de popularitate. Nici nu se mai întreabǎ ce se va întâmpla mâine, când ura rǎmasǎ în urma lor va continua sǎ fermenteze, otrǎvind rǎdǎcinile convieţuirii noastre şi gâdilând acea fărâmă de fascism care zace în noi şi care ne determinǎ sǎ dorim puterea şi sǎ îi admirǎm pe cei care o deţin. Această fărâmă de fascism se exprimǎ prin cuvinte şi gesturi pline de ranchiunǎ, în timp ce, nu prea departe de noi, se aud deja bocancii soldaţilor şi armele de foc. Fapt este cǎ se experimenteazǎ construirea duşmanului absolut, aşa cum s-a întâmplat cu evreii şi cu rromii în perioada nazisto-fascistǎ, aşa cum s-a întâmplat cu armenii din Turcia în 1915, cu sârbii, croaţii şi bosniacii, asmuţiţi unii asupra celorlalţi, în fosta Iugoslavie a anilor ’90, în numele unei politici care promite siguranţǎ în schimbul renunţǎrii la principii precum libertatea, demnitatea şi civilizaţia; aceasta face imposibilă deosebirea dintre responsabilitǎţile individuale şi cele colective, dintre efecte şi cauze, dintre rǎu şi remediul acestuia; aceasta cere ca oameni puternici să preia guvernarea şi ca toţi cetǎţenii sǎ se transforme în supuşi ascultǎtori. Mai lipseşte doar ca niscaiva sǎ scoată la iveală, din pivniţa intoleranţei, şi să şteragă praful de pe acel triunghi negru, acel însemn al “asocialilor”, al infamiei, însemn pe care naziştii îl aplicau pe hainele rromilor. Şi aceasta nu pare sǎ fie decât cea mai recentă etapǎ de pânǎ acum dintr-un lung rǎzboi îndreptat împotriva celor sǎraci. Faţǎ de toate acestea nu putem rǎmâne indiferenţi. Refuzăm să păstrăm tǎcerea, şi nu renunţăm la dreptul de a critica, de a recurge la inteligenţă şi raţiune. Delictele individuale nu justificǎ pedepse colective. A fi român sau rrom nu este o formǎ de “degradare morală”. Nu existǎ rase şi cu atât mai puţin rase vinovate sau nevinovate. Nici un popor nu este în afara legii. 1 Italia. Nota trad. 2 Conflictul dintre sexe. (Nota trad.) 15 Novembre 2007 |